Străbătând pitoreasca Vale a Olteţului de la Balş la Iancu-Jianu, sau de la Otetelişu la Oboga meşterilor ceramişti, cine iubeşte frumuseţile naturii şi monumentele istorice, sau doreşte liniştire sufletească şi înălţare duhovnicească, ajuns în satul Căluiu, simte o chemare tainică de a se îndrepta din centrul localităţii spre stânga, pe şoseaua ce mărgineşte pârâiaşul Căluieţului. După un drum de 3 km, parcurs pe jos sau cu maşina, printr-o zonă încântătoare - specifică reliefului de trecere a câmpiei spre colinele oltene - descoperă unul din cele mai interesante edificii religioase din perioada feudalismului românesc, Mănăstirea Căluiu;  veche vatră de trăire monahală şi spiritualitate ortodoxă, cu profunde rezonanţe în istoria bisericească şi naţională, revarsă har şi mângâiere în inimile celor ce o cercetează.

Potrivit unei legende, toponimul localităţii, precum şi al Mănăstirii, ar fi faptul că, Mihai Viteazu (1593-1601), domnul primei uniri a tuturor românilor într-o singură ţară, s-ar fi oprit odată în aceste locuri, iar calul său bătând pământul cu copita, a ţâşnit un izvor de apă la care i-au zis Căluieţul; voievodul, împreună cu sfetnicii săi, a hotărât să zidească aici o mănăstire, numind-o Călui. Altă legendă spune că, luând călugării greci în stăpânire această frumoasă Mănăstire, îşi manifestau mulţumirea repetând mereu cuvântul „kalos", adică „frumos", de unde ar fi rezultat denumirea „Căluiu". Desigur, acestea sunt creaţii frumoase ale imaginaţiei populare, însă, după cum demonstrează specialiştii în etimologia toponimiei româneşti, cuvântul „călui" este de origine pecenego-cumană, urmând a i se descoperi adevăratul înţeles.

Mănăstirea Căluiu datează din secolul al XVI-lea, fiind întemeiată, pe vremea voievodului Neagoe Basarab (1512-1521), de fraţii Vlad banul, Dumitru pârcălabul şi Balica spătarul, strămoşii Buzeştilor - o familie boierească menţionată documentar încă din secolul al XV-lea; ei zidesc biserica din temelie, apoi-aşa cum citim în Pisanie - ea "a fost în pustiire multă vreme", fapt explicabil prin instabilitatea politică a epocii respective. Mai ales dominaţia apăsătoare a Imperiului Otoman, luptele dintre partidele boiereşti pentru supremaţie şi pribegiile prin Transilvania unde îi aflăm şi pe Buzeşti au împiedicat finalizarea acestor construcţii.

 
101_0397
101_0399
101_0404
101_0416
101_0445
101_0423
101_0413
101_0407
101_0426
101_0432
101_0401
101_0429
101_0440
101_0436
101_0393
101_0398
previous arrow
next arrow
101_0397
101_0399
101_0404
101_0416
101_0445
101_0423
101_0413
101_0407
101_0426
101_0432
101_0401
101_0429
101_0440
101_0436
101_0393
101_0398
previous arrow
next arrow


Lucrările Mănăstirii Căluiu au fost reluate în anul 1588 de unii descendenţi ai Buzeştilor, anume: Radu mare clucer, Preda mare ban şi Stroe mare stolnic, recunoscuţi în istorie ca cei mai destoinici căpitani din oştirea lui Mihai Viteazul, care au condus numeroase bătălii împotriva invadatorilor străini; ei desăvârşesc lucrarea în timp record, de la 20 aprilie la 8 iunie 1588. Diferite izvoare documentare afirmă că Mănăstirea este opera nemţilor. Prin aceasta trebuie înţeles că, boierii cititori au adus meşteri din Transilvania pentru finisarea bisericii păstrată în roşu circa 72 de ani şi începerea zidirii clădirilor incintei Mănăstirii.

Concepută şi ca necropolă, îndată după terminarea bisericii, este înhumat aici Radu Buzea, tatăl ctitorilor, în 1589; apoi fostul mare armaş Radu înmormântează la 22 octombrie acelaşi an pe fiul său Stroe postelnicul, iar la 27 februarie 1590, pe soţia sa Stanca.
În acelaşi an, Mihnea Turcitul (1585-1591) acordă Mănăstirii primele danii voievodale, iar boierii ctitori o înzestrează cu o serie de sate şi numeroase moşii.

Călătorul ajuns în faţa monumentului, descoperă întâi vechile ruine ale Mănăstirii, din mijlocul cărora se înalţă turnul masiv al clopotniţei pe trei nivele, în partea superioară adăposteşte clopotele, la mijloc se află o cameră locuibilă, iar în partea inferioară este gangul prin care se intră în incintă. Vestigiile păstrate adeveresc că aici a fost o construcţie temeinică, realizată după tehnica epocii; ea adăpostea locuinţele monahilor şi alte dependinţe. În partea dreaptă a intrării, spre apus, existau şapte chilii sub care erau beciurile; în stânga, spre miazănoapte, se afla trapeza, jimblăria şi două cuptoare de pâine, construite pe o pivniţă boltită, apoi un şopron. Pe latura de răsărit, tot şapte chilii, având spre incintă un cerdac cu balustradă de lemn şi pardoseală din scândură de stejar, în partea dinspre miazăzi, erau casele egumeneşti şi ale musafirilor.

În mijlocul incintei de forma pătrată, delimitată de actualele ruine, se află eleganta biserică. Modestă ca dimensiuni - numai 15m lungime şi 6m lăţime - în raport cu monumentele contemporane, ea a fost construită temeinic, având zidurile de peste un metru grosime.

Ca toate ctitoriile voievodale sau boiereşti, şi Mănăstirea Căluiu a fost înzestrată cu valoroase obiecte de cult, ca icoane, cruci, sfinte vase, veşminte şi cărţi de slujbă, dar au dispărut datorită vicisitudinilor prin care a trecut ctitoria Buzeştilor de-a lungul secolelor. Totuşi, se mai păstrează câteva piese interesante, cum sunt icoanele catapetesmei şi pomelnicul-triptic realizat în 1825, precum şi clopotele donate în anul 1588 de Radu Buzescu.

La mănăstirea Căluiu s-a desfăşurat şi o anumită activitate culturală, susţinută de unii egumeni care au reuşit să ridice din obştea monahală o serie de grămătici şi copişti, atestaţi documentar. Astfel, iscălitura de pe o cărămidă din faţada sudică a locaşului aminteşte pe grămăticul Stoica; aici s-au scris şi zapise, ca cel privind pe locuitorii din satul Iamnic, care , ajungând rumâni ai marelui ban Preda, redactează la 6 iunie 1607 actul de „tocmeală Mănăstirea Căluiu, denaintea părintelui Irimii egumenul şi a mulţi boieri "; pe o carte de cult, dascălul Chiril notează la 31 august 1791 că numitul Mihai învaţă carte „la mine, la sfânta Mănăstire Câluiu, sud Romanaţi", care ajunge apoi grămătic.

Însă cea mai bogată activitate culturală s-a desfăşurat la Mănăstirea Căluiu în timpul egumenului Chiriac arhimandritul; atunci găsim mai mulţi monahi consacraţi scrisului. Chiar la un an după numirea sa în egumenie, la Mănîstire activa Sandu logăfătul. Tot în 1824, însuşi Chiriac redactează o lucrare originală intitulată „Lexicon cu vieţile sfinţilor", întocmit după sinaxarele mineielor, fiind considerat de autor „vrednic a se da şi la tipări spre folosul neamului nostru românesc"; corectura manuscrisului a făcut-o Ilie logăfătul, iar transcrierea, Pahomie monahul. În 1824 apar Tripesniţele, facerea lui Iosif iar autograful copistului adevereşte că: „Am scris eu dascălul Constandin ot Căluiu, din porunca sfinţiei sale părintele arhimandrit Chiriac, i cheltuiala "; în anul respectiv este terminat şi un Aghiasmatar, copiat de acelaşi „Constandin, ucenicul sfinţiii sale " Chiriac.

În prezent, Mănăstirea Căluiu cunoaşte o perioadă de întinerire şi consolidare. Sub conducerea Preacuviosului arhimandrit Corneliu Miroslav s-au realizato serie de înnoiri, printre care vechea clopotniţă şi casele; însă cea mai vrednică realizare este noua biserică monumentală, amplasată în partea dreaptă a intrării în vechea incintă a Mănăstirii. înconjurat de câţiva ucenici, vrednici şi devotaţi, părintele stareţ a reaprins o candelă a monahismului românesc în vechea ctitorie a boierilor Buzeşti, pe care urmaşii săi o vor duce mai departe în viitor, ca mărturie a ceea ce a fost şi este Mănăstirea Căluiu.

Conţinut extras din "ISTORICUL SFINTEI MĂNĂSTIRI CĂLUIU", Arhim. Veniamin Micle